Cel de-al 9-lea film regizat de Quentin Tarantino a apărut luna aceasta în cinematografe. A fost îndelung așteptat, și cu siguranță a creat așteptări destul de mari – desigur, așteptări conforme unui film scris și regizat de Tarantino.
Pentru penultimul său film (Tarantino a susținut că se va pensiona după al 10-lea film) își adună o parte din gașca lui preferată de actori. Atât Brad Pitt, cât și Leonardo DiCaprio sunt la al doilea film cu Tarantino.
Despre film
Once Upon a Time in Hollywood pune în centrul atenției povestea unui actor „trecut” de filme western – Rick Dalton (Leonardo DiCaprio) și a bunului său prieten și dubluri, Cliff Booth (Brad Pitt).
Rick se confruntă cu o criză în cariera sa și încearcă cu disperare să profite de fiecare mic succes pe care îl obține.
Cliff este prietenul său de nădejte – mult mai carismatic și descurcăreț, dar care stă constant în umbra „marelui” Rick Dalton.
În film este prezentă și Sharon Tate – portretizată de Margot Robbie (Harley Quinn în Suicide Squad). Filmul promite că se va contura în jurul său, dar după cum urmează să vedem, nu este chiar așa.
Aveți grijă la spoilere de aici încolo. 🙂
Stilul Tarantino
Pentru cei care nu sunt familiarizați cu stilul… diferit al controversatului regizor, Once Upon a Time in Hollywood va fi cel mai probabil o dezamăgire.
Atenția la detalii este evidentă, replicile amuzante și bune sunt plasate fix unde trebuie, dar filmul în sine este o iluzie. De la faptul că personajele lui Brad Pitt și ale lui DiCaprio sunt fictive, până la final, filmul este fix de promite și titlul: o poveste.
Filmul lasă impresia că îi lipsește firul narativ. Acțiunile par că se întâmplă într-un mod domol și timp de mai bine de două ore și jumătate stai pe scaun și aștepți să se lege tot și să se întâmple ceva.
Tarantino, păcăliciul
Pentru cei care nu au observat asta deja, Tarantino are o afinitate pentru a lua întâmplări reale (în cazul de față asasinarea actriței Sharon Tate) și a le altera pentru a obține un final mai fericit.
Lucrul ăsta l-a facut și în Inglorious Basterds: filmul este inspirat și bazat pe o acțiune reală anti-nazistă, însă finalul este total opus. Hitler reușește să scape din incendiul respectiv, spre deosebire de versiunea regizorului, unde misiunea este un succes.
Oferă această iluzie a unui film inspirat din fapte reale și pentru Once Upon a Time in Hollywood. Inclusiv timpul alocat pe ecran pentru Margot Robbie (Sharon Tate), cadrul amplu în care este filmată plăcuța cu adresa Cielo Drive (este adresa unde acțrița a fost asasinată), numeroasele referiri către Charlie (Charles Manson) și multe altele, toate indică – sau doresc să te facă să crezi – că acest film va fi despre tragicul sfârșit al actriței Sharon Tate.
Nu este.
Dacă sunteți cât de cât familiarizați cu crimele petrecute în 1969, și sperați că despre asta va fi filmul, mai bine nu vă duceți. O să vă pierdeți aproape 3 ore aiurea.
Toate replicile amuzante sunt la Brad Pitt
E un lucru bine știut că Tarantino și Pitt sunt buni prieteni. Dacă relația celor doi a avut un cuvânt de spus în atribuirea tuturor replicilor amuzante lui Pitt, sincer, nu cred că are vreo importanță.
Cert este că toate replicile amuzante din filmul ăsta au ajuns la Brad Pitt. Și foarte bine că au ajuns la el. Nu știu dacă s-ar fi potrivit mai bine unui alt personaj și actor, dar au facut cu siguranță deliciul filmului.
Totodată, merită menționat că Brad Pitt încă captivează pe ecran.
Care-i treaba cu picioarele?
Nu am înțeles care a fost fetișul cu picioarele care ocupă jumătate din cadru.
Da, anii 60 aveau multe influențe hippie, iar „purtatul” picioarelor desculțe era unul dintre cele mai emblematice trenduri ale acestui curent. Dar totuși… atât de multe picioare!
Totuși… ce face Margot Robbie?
Margot Robbie a fost distribuită în rolul actriței Sharon Tate. Lucrul ăsta ni se spune din primele materiale de promovare ale filmului.
Margot a vine cu un palmares destul de impresionant: jucase deja cu DiCaprio în The Wolf of Wall Street și a demonstrat că poate trece de la Harley Quinn la Tonya Harding (ce i-a adus și o nominalizare la Oscar) cu succes. Așadar, toți am presupus că va face ceva în acest film.
În cazul în care nu v-ați obișnuit deja cu loviturile sub centura ale lui Tarantino… Robbie abia dacă scoate câteva vorbe.
Concret, în film Sharon Tate cumpără o carte pentru soțul ei – Roman Polanski, se duce să vizioneze un film propriu (pentru care se zgârcește să plătească 75 de cenți), dansează mult și… cam atât.
La cât de mult timp ia fost atribuit pe ecran, ai zice că hop! acum apare puncul culminant în care face sau pătește ceva.
Da, prezența ei aproape mută îi oferă o aliură de „zâna din poveste” sau chiar fantasmatică – diafană, mereu veselă și parcă aduce un val de sentimente plăcute când apare pe ecran. Probabil asta a vrut să transmită scriitorul – să aducă un omagiu personalității actriței mai mult decât poveștii sale tragice. Sharon Tate a fost o actriță care era în plină ascensiune, la momentul crimei. Morgot Robbie este blondă, are o personalitate plăcută, este tânără și este o actriță „pe val” în ultimii ani. Faceți voi conexiunile.
Puncte de contact cu realitatea
În crearea drumului spre deziluzie, Tarantino este foarte atent să îți ofere puncte de contact cu realitatea foarte credibile.
Îl arată pe Charles Manson o dată sau de două ori și apoi îl menționază de nunumărate ori.
Ba chiar „îl trimite” pe personajul lui Brad Pitt (Cliff Booth) la ferma dezafactată unde cultul format de Manson locuia. Mă rog… locuia e mult spus, dar important este că farma respectivă este un loc real, unde acest grup… exista.
Totodată are grijă să îți reamintească adresa unde locuiește Rick Dalton: Cielo Drive – aceeași adresă unde Roman Polanski și Sharon Tate locuiau.
Toate aceste detalii mărunte, dar foarte precis alese sunt menite să te facă să crezi că la un moment dat firul narativ al filmului se va concentra asupra personajului lui Margot Robbie. Mai ales dacă sunteți familiarizați cu cultul Manson și crimele care i-au făcut celebri – aceste puncte de contact cu realitatea vă vor conduce către deziluzie totală.
Lucruri tradiționale, dar bune
Quentin Tarantino a refuzat să folosească tehnologie computerizată pentru recrearea Hollywoodului anilor 60, iar lucru ăsta se vede bine.
Se observă că tot decorul este real și nu computerizat. Ceea ce este de apreciat, ținând cont de cât de multe filme se bazează pe SGI astăzi.
Lucrurile făcute în „stil vechi” se aliniează foarte bine cu perioada pe care filmul o reprezintă.
În concluzie… merită?
Ținând cont că filmul durează mai bine de două ore și jumătate, și îi lipsește un fir narativ concret, și dacă nu ai văzut niciun film de Quentin Tarantino, aș zice că nu merită.
În schimb, dacă ești cât de cât fan Quentin Tarantino, vrei să vezi un film cu recuzită autentică care nu are nicio răsturnare de situația socanță – și dacă vrei să vezi cum arată Brad Pitt la bustul gol la 55 de ani… atunci merită.
Cert este că filmul Once Upon a Time in Hollywood nu este pentru toată lumea. La o zi după ce-l vizionasem, mă tot întrebam despre ce este, care este mesajul „ascuns și profund” al acestui film. Personal nu cred că filmul are un mesaj ascuns; doar a readus în atenția publicului un film clasic și trecerea de la un curent la altul prin care a trecut Hollywoodul anilor 60.
