Recenzie film: Black Swan

Aseară, plictisindu-mă logic, m-am gândit să urmez și eu trend-ul și să mă uit la Black Swan. La noi apare destul de târziu (tocmai pe 25 februarie) din nefericire, și neavând un cinematograf ca toată lumea, l-am luat de pe net. hi-hi 😀

Black Swan spune povestea balerinei Nina (Natalie Portman), care reușește să obțină rolul Reginei Lebădă (suna mai bine în engleză) în noul sezon Lacul Lebedelor. Noua poveste este a unei tinere fete, transformată în lebădă, care poate rupe vraja doar prin cunoașterea iubirii adevărate (lame și extrem de clișeic), aceasta este Lebăda Albă. Dar când sora geamănă și malefică a Lebedei Albe (Lebăda Neagră) îi seduce iubitul, tânăra se sinucide; cum am mai spus, foarte clișeic.

Dacă vreți să vedeți un film despre viața belerinilor, nu vă recomand să vă uitați la Black Swan pentru că filmul abandonează lumea baletului și urmărește evoluția interioară a Ninei.

Cu o mamă extrem de posesivă și obsedată de control, la cei 28 de ani ai săi Nina nu este altceva decât o umbră a unei adolescente timide (are jucării de pluș în cameră iar culoarea predominantă este roz) infantilizată de ideile mamei, fostă balerină. Erica a renunțat la cariera de balerină pentru a o avea pe Nina, de aici probabil pleacă toate frustrările mamei și dorința nemărginită de a controla viața Ninei până în cele mai mici detalii.

Personajul interpretat de Natalie Portman este pus față în față cu două caractere total opuse (Lebăda Albă respectiv Lebăda Neagră) și pentru a-și atinge visul trebuie să se redescopere pentru a o putea întruchipa pe geamăna cea rea. Astfel, cu o responsabilitate imensă pe umeri Nina pornește în călătoria de căutare a părții ei întunecate. Deși plin de aluzii sexuale, filmul nu se rezumă numai la descoperirea Ninei din perspectiva senzuală.

Chiar dacă pe parcurs Darren Aronofsky abandonează lumea baletului (din punctul meu de vedere filmul a avut de pierdut din cauza asta) și se axează foarte mult pe urmărirea evoluției personajului principal; o pune pe Portman într-o lumină foarte bună, lumină care i-a adus deja un Glob de Aur și cel mai probabil urmează și mult râvnitul Oscar.

Mila Kunis face un rol bun. Fără doar și poate Black Swan o va propulsa printre actorii căutați. Lilly (Mila Kunis) are un rol esențial în viața Ninei în perioada în care aceasta se pregătește pentru spectacol. Mult mai fluidă, atât în dans dar și în viața de zi cu zi, Lilly îi arată Ninei și cealaltă față a lumii, făcând-o să se desprindă de ideile și stilul de viață impus de propria mamă.

Cu o responsabilitate pe umeri, sub presiunea incapabilității de a dansa precum Lebăda Neagră și lăsându-se invăluită de vină pentru ce i se întâmplase lui Beth, Nina cedează, aceasta având halucinații din ce în ce mai dese. Din dorința arzătoare de a fi perfectă precum o vedea ea pe Beth  (fosta protagonistă a Lacul Lebedelor), Nina fură câteva din lucrurile acesteia, sperând că așa va fi cu un pas mai aproape de perfecțiune.  În goana ei nebună spre perfecțiune, Nina se lasă pradă stresului și începe să-și imagineze că este înlocuită cu Lilly, la fel cum se întâmplase cu ea și Beth. Datorită presiunii cade în mijlocul scenei, lucru ce o face să își piardă și mai mult încrederea în sine.

În a doua parte a dansului, Nina răbufnește pur și simplu, din orice punct de vedere, lucru care duce la apariția Lebedei Negre. Dorind să ne asigure că partea malefică a personajului este bine interpretată, Darren Aronofsky ne oferă câteva cadre supărător de apropiate de ochii injectați ai Ninei. Natalie Portman intrepretează impecabil schimbările de personalitate și căderile bruște ale Ninei. Stresul și teama de a dezamăgi o împringe pe Nina să se rănească (lucru care probabil o eliberează), realizând acest lucru mult prea târziu. Lebăda Albă se prăbușește în aplauzele spectatorilor, dar și într-o baltă de sânge, împlinită că a reușit să atingă și să se simtă perfectă.

Natalie Portaman, Mila Kunis, Vincent Cassel și Winona Ryder își joacă rolurile excelent, Darren Aronofsky în schimb dezamăgește în ceea ce privește montajul, coloana sonoră și încadrarea scenelor pe ecran. O vedem pe Nina doar de la mijloc în sus sau în jos când dansează, sunt puține cadrele în care putem vedea dublura cu totul. Camera este foarte aproape de Portman când aceasta dansează, ceea ce este destul de inconfortabil pentru spectator. De asemenea coloana sonoră este recompusă, bucăți din creațiile celebre de-a lungul timpului sunt puse într-o singură piesă cu un aer ușor diferit, făcând simfoniile greu de recunoscut. Ne este adusă la cunoștință problema Ninei cu scărpinatul, care se pare că datează mai de mult; nu ni se spune însă de unde a plecat acest tic. Am fost dezamăgită să văd că Aronofsky nu a reușit să evadeze în totalitate din lumea clișeelor; mă refer la scena în care Nina este în baie și, inevitabil, se scufundă.

Vă recomand să vă duceți totuși să o vedeți pe Portman, care cu sigurantă trăiește apogeul atât în carieră cât și în viața personală.