Prostia omeneasca merge cu trenu’

Și mai exact cu CFR, trenul de 9, din Galați.

Aventura mea este teribil de hilară, și acum că mi-o amintesc la o lună de când s-a întâmplat, nici eu nu prea pot să cred că atâta prostie zace într-un singur om, care spre rușinea mea era femeie…

De regulă nu mă duc cu trenul la București, pentru că nu prea mă duc singură, și cine merge cu mine are și mașină, dar cum țineam morțiș să fiu în București în perioada aia m-am dus cu trenul de 9.

Urăsc să merg cu trenul, să nu uit să menționez acest mic detaliu, mai ales că până la București… durează 4 ore să fim serioși, cine nu ar înebuni mai ales dacă e și singur?

„Preferatele” mele sunt trenurile alea vechi, cu compartimente de 6 persoane, care au draperii bej pe care scrie „CFR”.  

Vara este un adevărat răsfăț să stai cu alte cinci persoane într-un compartiment de 2 pe 1 și să faceți schimb de mirosuri. Cum spuneam – suuperb.

Evident că m-am echiapat cu mp3-ul, PSP-ul și laptopul de rigoare.

Călătoria a fost super ok, cu excepția faptului că nu reșeam să găsesc baia, iar când am găsit-o și mi-am dat seama că nu știu pe unde se intră și este cât un sfert dintr-un compartiment, m-am lăsat păgubașă.

Vin eu înapoi în compartiment, doamna la 100 kile vorbește din nou la telefon; din câte am reușit eu să-mi dau seama nu avea mai mult de 40 de ani (deși după straturile adipoase cu părea). Avea două fete, cel mai probabil era aproape divorțată și era avocat, sau ceva de prin domeniul tribunalelor.

Mai era o doamnă foarte ok, care ne-a servit cu biscuiți și un nene, care după tatuajele cu sirene fusese marinar.

După ce am trecut de rafinărie am închis laptopul, nu de alta dar văzusem Iron Man de 4 ori deja, și mi-am laut mp3-ul.

Vine în compartiment încă o tipă, își ocupă locul și scoate o carte cu lecții de germană.

Doamna cu biscuiții coborâse mai devreme.

Eu mă uitam la cât de rău arată peroanele din gara din Ploiești, și mă bucuram că rugina de la noi din gară arată mai bine, când, pe neașteptate, vine o… doamnă în compatiment.

Intră ea foarte nervoasă, se uită repede în stânga și în dreapta și întreabă răspicat: „Stă cineva aici?” la care eu și marinarul „Pai… nu…”.

Am să fiu sinceră și am să vă zic că la prima vedere am crezut că doamna respectivă face parte dintr-un cult puritan sau ceva de genul, pentru că avea fusta până în pământ (cu un imprimeu trist), cămașă albă cu mânecă lungă (37 de grade afară) și pălărie cuprinzătoare.

Își scoate ea pălăria și începe să-și facă vânt. Își pune geanta pe scaun și „Îmi cer scuze că am venit aici, dar pe locul meu stătea o domnișoară cu picioarele.” zis ea cu glas sfârșit.

Sincer, eu stau cu picioarele întinse pe scaun. Dar stau pe scaunul meu. Adică mă pun pe scaunul din față și îmi întind picioarele pe scaunul meu. Tot eu mă așez după acolo și pe mine nu mă deranjează să ma așez în propria mizerie. 🤣

Își mai face vânt de două ori și scapă bomba: „Moldoveancă împuțită!” mormăie ea printre dinți.

Evident că mi s-a făcut rău. „Vai, doamnă! Aveți ceva cu moldovenii că eu cam pe acolo locuiesc.” i-am zis cocoanei cât de amabil am putut. „A, nu, nu” a început ea „dar acea domnișoară… era nesimțirea întruchipată.” „Da, da… de parcă tu ești mai departe.” mi-am zis.

Trecem peste cei 7 ani de acasă, și ajungem la momentul cu adevărat important.

Ce face duamna înainte să se așeze?! Nu știți!

Scoate o pungă din bagaj, o rupe cu mare grijă și o așează pe scaun, după care se pune pe pungă. Vorbesc foarte serios!

Eu și marinarul ne uitam unul la altul cu gura căscată, după care Popeye zâmbește amar.

Tot drumul de la Ploiești până la București a stat imposibil de dreaptă și țeapănă, ca și când cineva ar fi tras-o-n țeapă; nu a atins cotierele, spătarul nu mai zic. Cum să le atingă?! Nu aveau pungi pe ele, erau infecte.

Tot drumul a ținut-o cu „neșimțiții naibii”, dar a evidat să mai folosească cuvântul „moldovean”, că eram la 10 cm de ea. A folosit un șervețel umed (care între timp devenise foarte uscat) de aproximativ cinșpe ori și de fiecare dată îl împăturea coltz la coltz și îl punea fix în același loc în geantă, având grijă să închidă și să deschidă de fiecare dată toate cataramele.

Morala care ar fi? Înarmați-vă cu răbdare, eventual face-ți yoga înainte de a pleca la drum lung cu trenul, că mare e grădina lui Dumnezeu și nu știți peste ce puteți da. Și prostia omenească circulă pe Căile Ferate Române.